Stăteau faţă în faţă nemişcaţi şi în întunericul camerei nu se auzeau decât respiraţiile lor la unison. Lumina lunii se oglindea pe chipul ei prin fereastra deschisă, iar el era fascinat de felul în care ochii ei străluceau şi păreau că îşi schimbaseră culoarea.
Rochia ei din tull englezesc, pe cât era de complicată, pe atât de uşor căzuse pe podea, transformându-se într-un morman alb de pânză, atunci când el a desfăcut singurul buton de siguranţă pe care îl deţinea această complexă creaţie, numită rochie de mireasă.Degetele lui tremurând uşor atinseră buzele ei moi. Se aplecă spre ea şi o sărută blând.
- Sunt aşa de dulci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu